Stolzenburg, cetatea de la Slimnic construită de o vrăjitoare (VIDEO)

Ghemuri, ghemuri se rostogolesc pe cer norii de vată pe băț, răsfirați și deșirați, în această zi de un albastru intens. E 14 februarie și, ciudat, dar afară miroase a primăvară. Iar soarele s-a hotărât chiar acum să râdă spre oameni, fără dinți, bălai și dulce, ca aerul pe care-l umple de lumină.
E o zi minunată care te face să te îndrăgostești și reîndrăgostești de viață. Și de natura care mustește a vitalitate în bobocii mugurilor acum nehotărâți dacă să deschidă larg ferestrele, sau să mai stea puțin pitiți, ascunși în cojocele. Zile ca aceasta sunt rare în luna lui Făurar, și tocmai de aceea trebuie sărbătorite. Fiind duminică și atât de frumos, ne hotărâm să plecăm în excursie, să facem o călătorie la mică distanță de casă, la Slimnic pentru a vedea cetatea.

Stolzenburg, Cetatea Mândră

Slimnic….însuși numele comunei aflate la aproximativ 20 de minute de mers cu mașina de Sibiu, pe drumul Mediașului, e unul de poveste. Când spui Slimnic te gândești că cine știe ce minunății ai de descoperit prin acele ținuturi. Și realitatea de la fața locului îți arată că nu te-ai înșelat să gândești așa. Pentru că…ea, Stolzenburg, Cetatea Mândră, e acolo, pe deal, așa cum știm toți cei de prin părțile locului. Chiar și așa, așteptându-te să o vezi, apariția ei fantomatică reușește să-ți taie respirația cu zidurile roșii-cenușii care străpung privirea printre crengile golașe ale copacilor de pe marginea drumului, cu mult mai sus decât acoperișurile satului.

Construită de o vrăjitoare

Cetatea cea Mândră a fost construită – spune legenda – de fiica mijlocie a unui vrăjitor foarte puternic, mândria și lipsa de modestie a fetei făcând, pare-se, ca zidurile cu ochi de cer albastru, fără ferestre, să cadă în ruină. Pentru că cetatea Slimnicului, deși mândră, suită acolo, pe colina ei, pe nume Burgbasch, recent dezgolită de zăpadă, împletindu-și rădăcinile cu cele ale celor doi nuci din față, e o ruină. Una locuită, pentru că un copil, care trăiește chiar acolo, în cetate, ne percepe taxa de intrare: 3 lei pentru o persoană.
Pentru a ajunge, însă, la Stolzenburg, trebuie să tragi tare aer în piept și să o iei, cătinel, la pas, pe drumul în curbă, care te duce, pe lângă biserica veche, până sus, la cetate.

Aurie în lumina după-amiezii

Deși e trecut bine de orele amiezii, clădirea își încălzește mândrețile de contraforturi în soarele care-i conferă o tentă aurie. Și după ce-am urcat și-am tot urcat, am plătit taxa de intrare, am pătruns în lumea misterioasă a cetății. Odată trecut de poarta mică încastrată în zidurile groase de 3 metri, ai putea avea impresia că ai pășit într-o catedrală. Cu fântână și cu pavaj din iarbă măruntă, cu două gâște și-un curcan umflat în pene care ne tot arată că are mărgele mai frumoase decât noi. Și deși groase, zidurile sunt șubrede brăzdate de crăpături adânci, însă locul e atât de impresionant de-ți vine să vorbești în șoaptă.

Trecutul se împletește cu prezentul

Aici, lucru curios, trecutul se împletește cu prezentul, istoria și vechimea cu copilăria, la poalele unora dintre zidurile cu boltă, într-un car uitat, parcă acolo, etalându-și pufoșenia, stă un urs de pluș, roz, făcând pereche bună cu vreo patru ciuperci de grădină și cu un butoi de metal roșu, care ai zice că a picat din cer, nu alta. Și mai sunt și câteva tulpini serioase și îngrijite de viță de vie, o palmă de teren săpat deja, câteva vârfuri cuminți și verzi de zambile ori narcise, un turn cu clopote pătrat, dotat cu paratrăsnet și antenă parabolică.
Iar dacă vrei să guști puțină adrenalină, e suficient să decizi să urci în turn, pentru că scările care îndeplinesc sarcina de a te duce sus, la cele două niveluri sunt abrupte și au cunoscut, ele și vremuri mai bune. Efortul, însă, merită, pentru că imaginile care ți se înfățișează de sus îți taie respirația, cel mai frumos aici fiind satul. Care acum își întinde spre înalturi fuioarele de fum ieșite din sobe, părând parcă desprins dintr-o poveste. Una frumoasă și nu prea, pentru că cetatea, construită în secolul al XIV-lea a cunoscut multe perioade tulburi.
Oști de curuți, turci și ciuma au trecut peste și pe lângă ea, Stolzenburg, care aparținea de Scaunul Sibiului fiind un punct strategic între cele două cetăți importante din acele vremuri: Hermannstadt și Mediaș.

Dacă ești atent….

Cum arăta pe atunci, ne putem doar imagina, astăzi ea întâmpinându-și vizitatorii cu clopoței de vânt, vreo trei potcoave care adună în arcul lor norocul, bușteni așezați cuminți, unul peste altul pe un perete văruit, cu farfurii de decor. Și cu un suflet atât de vechi încât dacă stai liniștit, în mijlocul curții, privind la zidurile sale de catedrală, mai, mai că poți să-l simți umblând de colo – colo, odată cu vântul.