„Aş putea spune că eşti obsedată de mâncare”, mi-a spus Laurenţiu azi. „Cine, eu? Obsedată de mâncare? Naaaaaa”, i-am răspuns râzând, recunoscând în sinea mea că are dreptate. „Păi şi nu-ţi place?”, am întrebat cu voce tare. „Îmi place, foarte mult – mi-a răspuns – pentru că nu mulţi au obsesii din astea. E ceva rar”.
Da, recunosc! Sunt obsedată. De condimente, ingrediente, uleiuri, gusturi, moduri inedite de a folosi alimentele. Şi după cercetări, cercetări şi alte cercetări am ajuns la concluzia că tot aşa sunt francezii. Obsedaţi. Da, dar ce minunăţii nasc obsesiile lor…
Cuvintele lui Lau m-au pus pe gânduri şi, la fel ca toate celelalte interese ale mele şi acesta, legat de mâncare, îşi are rădăcinile înfipte adânc în natura mea pasională. Nu cunosc jumătăţi de măsură. Când îmi place ceva, îmi place cu adevărat. Şi nu mă las până nu aprofundez subiectul, iar pentru a face asta sunt în stare să mă duc până la capătul pământului…
Pe de altă parte, nu sunt deloc o feministă. Adică, am încredere în rolurile tradiţionale ale bărbatului şi femeii, având totodată convingerea că gătitul este un mod bun pentru o femeie de a plonja în feminitatea ei. Îmi plac femeile care sunt femei: dulci, cu curbe (nu grase), care îmbracă rochii sau nu se tem de pantofi cu toc, care îşi acceptă sensibilitatea, blândeţea, vulnerabilitatea, puterea de a avea grijă de cei din jur şi care refuză agresivitatea ce le pune în competiţie cu bărbaţii.
Gătitul, în opinia mea, este unul dintre cele mai frumoase moduri de exprimare a energiei feminine cu care ne-a înzestrat Mama Natură. Întrucât a-i oferi cuiva ceva bun de mâncat într-o zi rea (sau bună) poate fi una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Şi cum să nu faci asta când fără hrană nicio fiinţă de pe pământ nu poate supravieţui.
Aşa că sunt pentru. Pentru gătit cu dragoste, pentru purtatul rochiilor, pentru pantofii cu toc, pentru părul lung, aşa cum îi place Lui, pentru blândeţe, pentru cunoaşterea propriei valori, pentru eleganţă şi vulnerabilitate, pentru femeia care îşi acceptă şi îmbrăţişează feminitatea.
E interesant, dar subiectul acesta m-a preocupat de multă vreme. Cu câţiva ani în urmă scriam că….
(foto source: elisabethlmurray)
însă…….în ciuda armistiţiului aparent, războiul sexelor mocneşte, iar feministele convinse îşi ascut săgeţile, pentru că cel mai scurt drum spre inima unui barbat este prin pieptul lui, nu-i aşa?
femeile, în nebunia lor de a se lega cu lanţuri de garduri pentru a fi ascultate, în obsesia lor de a deveni egalele barbatului şi-au pierdut farmecul…. tot ceea ce fascina odinioară……stilul, eleganţa, fineţea, fragilitatea, misterul feminin…magia ascunsă de fusta lungă până la glezne, pălăria cu boruri largi care acoperea ochii de caprioară lăcuiţi cu negru, mănuşile, pielea fină a unor mâini albe, fâstâceala şi roşeaţa obrajilor, nevoia de protecţie….
tooate s-au pierdut…..
azi femeile nu mai leşină din pricina emoţiilor puternice, nu mai ştiu să bată din gene cu subînţeles, uită să mai fie până şi subtile şi, cel mai grav, cred că bunicile lor erau prostuţe şi neştiutoare, că asta e viaţa adevarată, pentru femei adevarate.
cum sunt, însă, „femeile adevarate”?
cele agresive, care ştiu să-şi domine bărbaţii, cele care nici macar mame nu mai pot fi, pentru că munca bine platită le ocupă tot timpul, cele care înjură şi ştiu să pună pe toată lumea la punct cu o vorbă plina de venin…..
ne-am straduit atat de mult sa devenim masculine, incat nu ar trebui sa ne mire prea tare momentul în care el, cel care odinioara se topea in ochii nostri fascinat, o sa ne bata camaradereste pe spate la o bere, in loc sa ne sarute mana….
femeia, misterul absolut si divin al umanitatii, cu ochii ei adanci plini de pacate nemarturisite care incita imaginatia, care facea gheata sa se topeasca de la zece metri, nu mai exista azi……..ea s-a transformat intr-un „robocop”modern echipat cu silicoane, buze false si mai ales……cu lipsa de spirit de prea multe ori….”
No comments yet.