…cred din tot sufletul că existo o carte  pe care pasionații de gătit și gurmanzii (deopotrivă) ar trebui să o citească. Este vorba despre ”Cămara diavolului”, creația lui Jim Crace, care în cele 64 de povestiri ale sale, suprarealiste, transformă mâncarea și ingredientele ei într-un tablou pe care, poate, l-ai intuit, l-ai simțit, l-ai gândit, dar, cu siguranță nu l-ai văzut niciodată.

Cartea am citit-o demult dar există încă imagini care-mi stăruie vii în memorie. Una dintre acestea este piatra de…supă.

Piatra aceasta este un ingredient magic, o piatră obișnuită ”culeasă” din mare, pe care doamna casei o punea pe fundul oalei în care gătea fiecare supă. Ciudățenia, ciudățeniilor nu este obiceiul cu pricina, ci faptul că piatra asta transforma fiecare supă (sau ciorbă) într-o minunăție. Cum reușea asta? Pentru că era o piatră fermecată, una care păstra undeva, în memoria ei aspră, gustul și aromele fiecărei supe de dinaintea ei.

Piatra de supă este o metaforă, și este prea puțin probabil ca cineva să aibă dosit pe undeva, prin cămară, dimpreună cu sarea, piperul și celelalte condimene și un astfel de ingredient neobișnuit. Însă există ceva, exact în lumea noastră, care memorează aromele pentru a le împrumuta, apoi, următoarei și următoarei mâncări.

Primul meu vas roman, că despre el este vorba, l-am cumpărat cu mulți ani în urmă (vreo 10) din Târgul Olarilor. Pasionată de tot ce este neobișnuit, m-am lăsat furată de ”construcția” aceea nesmălțuită, poroasă și cu capac pe care – am aflat ulterior – trebuia să o scufund pentru 15 minute  în apă înainte de a o folosi. Asta mi-a plăcut, la fel ca și interdicția de a o spăla cu detergent (din pricina porilor săi deschiși). 

De-a lungul celor 10 ani am învățat să ne înțelegem una pe cealaltă – oala și cu mine – și după ce în măruntaiele ei s-au copt generații întregi de pește, pui și alte minunății, rolul ei s-a rezumat, în ultima vreme, la sarmale. Sarmale mai mult mititele decât mari (după cum le place ardelenilor să gătească), pregătite la cuptor în apă și aburi, care aromatizează fiecare nouă porție într-un fel încântător. Sarmalele gătite în vasul roman cel vechi sunt excepționale. Minunate!

Și deși acum, în noua mea casă, folosesc un vas tajine pentru toate aceste opreațiuni, sper ca în timp, să capete și el dexteritatea de a aroma fiecare fel de mâncare cu câte ceva din tot ce a trecut printre pereții săi frumoși, care seamănă atât de tare cu cărămida.