Doamne…..nu am răbdare deloc. Deloc, deloc. Adică nu pot sta liniştită ca „oamenii botezaţi” (după cum zice mama) nici măcar 5 minute. Şi chiar şi în somn mă agit. Sau povestesc.

Nu e interesant deloc! Din contră. E groaznic. Pentru cei din jurul meu, care se străduiesc să-mi ţină atenţia captivă mai mult de 3 minute sau pentru mine care trebuie să fac tot timpul ceva. Orice. Şi cred că cea mai bună formă de tortură pe care ar putea-o aplica cineva asupra mea, ar fi să mă pună să stau nemişcată pentru…o oră, să zicem sau să mă oblige să tac.

Vaaaai!!!!! Nu pot să tac……Şi sunt mai rea decât copiii ăia care suferă de ADHD.

Trebuie să recunosc, însă, că nimic nu mă enervează mai tare la societatea noastră decât pornirea de a cataloga drept „mental disorder” (problemă mintală sau de comportament) orice ieşire din tipar. Adică, toate trăsăturile şi apucăturile care ne-ar putea face mai interesanţi şi unici pot fi, de fapt, generate de o problemă la „mansardă”.

Să fim serioşi! Nici Einstein nu se încadra în normele impuse de legile sociale, nici ceilalţi oameni geniali. Aşa că, de ce să nu fim noi înşine, să ne acceptăm exact aşa, fără să ne chinuim neîncetat să ne modelăm după tiparele şi normele de fabrică ale lumii în care trăim generându-ne noi şi noi suferinţe?

Acestea fiind spuse, ia să mai dăm jos două kilograme înlocuind chips-urile cele demonice cu nişte „crănţănele” absolut geniale, care nu numai că sunt uşor de făcut, dar pot avea orice gust decidem noi să aibă.

How cooooool is that?!!!!

PS Lipiile astfel „tratate” mai pot fi folosite şi pe post de crutoane „cool” la vreo supă cremă cu care vrei să-ţi impresionezi „auditoriul” sau în salate