Scrisoarea mea a ajuns, se pare, la Moşul. În plus de asta, bănuiesc că n-am făcut rele prea mari anul ăsta, pentru că mi-a adus EXACT ce i-am cerut: o piatră de pizza. Hehehe şi nici nu m-am gândit s-o ţin în vitrină, pentru că două zile la rând, aproape fără pauză, am mâncat doar pizza. Coaptă şi pregătită de mine, bineînţeles
Nu pot spune că leşin de plăcere când vine vorba de pizza, dar ştiu persoane – aflate în imediata mea apropiere – cărora li se dilată pupilele când au de-a face cu plăcinta asta cu origini italiene. Tocmai de aceea mi-am dorit-o. Pentru că – aşa, ca să fim sinceri – gătitul n-are niciun farmec dacă nu-l faci pentru cineva. Nici farmec. Nici gust. Nici profunzime.
Şi aşa, i-am cerut Moşului, o piatră de pizza. Una care m-a pus la treabă încă din a doua zi de Crăciun. Şi în a treia (nici nu ştiu de Crăciunul se numără până la trei, dar numărul pizzelor coapte în cuptorul meu a crescut direct proporţional cu numărul zilelor). 2 în a doua zi de Crăciun. 6 în a treia.
Se întreabă cineva cum a fost? Minunat. Deşi la un moment dat mi-am pierdut răbdarea, ceea ce m-a convins că, în ciuda pizzelor bune, am şanse mici să ajung vreodată pizzer de meserie.
Cât despre piatră…..o recomand oricui. Tuturor celor ce iubesc pizza „crispy” şi plăcintele cu varză şi ceapă crescute şi coapte frumos în cuptorul de pâine al bunicii.
Pentru că, sinceră să fiu, m-am întors puţin în copilărie. Poate din cauza asta mi-a plăcut aşa de mult totul.
PS. Ah şi dacă tot vorbim de Moş Crăciun, bucătăria s-a ales, şi ea, cu un cadou. Asta din cauză că a fost cuminte. Un dulap scund din coşuri care i-a mărit spaţiul de depozitare (de care avea maaaaare nevoie)
Rate this recipe
1 People Rated This Recipe
Average Rating
No comments yet.