Da, recunosc. Într-o anumită măsură sunt adepta dictonului: ”Ești ceea ce mănânci”. E clar că lucrurile, omenii, conștiința, personalitățile și toate celelalte sunt mai complexe de atât, dar, cred că nu poți gândi normal sau mai aproape de corectitudine când trupul tău e bolnav, alimentația contribuind la menținerea sănătății noastre.

Deci întrucâtva, suntem ceea ce măncăm. Și nu de puține ori personalitatea, normalitatea și chiar nebunia noastră se reflectă exact în felul în care ne alimentăm. Incontrolabilul se va îngrășa, pentru că nu poate pune o stavilă poftei sale, anorexica traumatizată de fel de fel de probleme va refuza cu totul mâncarea, hedonistul va căuta – și aici – beția simțurilor; obsedații de control punându-și ”lesa” și la masă, iar de extremiști….mai bine nu vorbesc.

E o lume complexă. știu, cu firi complicate – și de asta sunt conștientă – și tocmai acesta este motivul pentru care, de când mă știu, sunt în căutarea echilibrului. A balanței dintre extremele în care pot cădea într-o secundă, dacă nu am grijă. Și pentru că sunt hotărâtă să mențin talerul drept, încercă să aplic principiul echilibrului în toate, mâncarea intrând și ea sub lupă :))).

Cu alte cuvinte, nu cred nici în mâncatul excesiv, nici în privarea totală de dulciuri, mâncare nesănătoasă, înghețată, alcool sau cafea. Nu cred nici în raw veganism, nici în veganismul forțat, nici în posturile negre care te fac să cazi din picioare. Nu cred nici în abandonarea totală, dar nici în limitarea totală.

Adică, puțin din toate, și mai ales atunci când îți dorești foarte mult să mănânci înghețata aceea, deși ți-ai depășit caloriile pe ziua respectivă. În plus, mâncarea face parte din micile plăceri ale vieții. Și e păcat să nu o savurăm. Iar, ca să fiu sinceră, nu înțeleg nici în ruptul capului, cum un carnivor înrăit se hotărăște – trecând prin chinuri groaznice – să devină vegetarian. Când, evident, e ceva ce nu i se potrivește.

Simplu, proaspăt, cules (sau produs) în apropiere, dar mai ales aproape de natură. Așa arată mâncarea noastră. Și deși nimic nu pare să fie mai complicat – astăzi – ca mâncatul ”sănătos” (nimic nu pare să mă enerveze mai tare ca formula asta), mă străduiesc să țin taifunul sub control.

Cum? Foarte simplu. Preparând acasă acea cremă de brânză cu verdețuri (sau alte arome) care îmi place atât de mult, în loc să o iau gata făcută de la hypermarket, cu tot cu fel de fel de gume de nu știu ce fel, cu tot felul de substanțe de îngroșare și alte arome de care n-am auzit niciodată.

PS. O astfel de brânză am preparat de dimineață, pentru micul dejun, dându-i o notă picantă prin fulgii de chilli. Partea bună în toată povestea asta a fost că am putut folosi frumusețea de mojar cu pistil din piatră, pe care mi l-a adus Moș Ianuarie :D.