În jurul Sibiului s-a lăsat ceaţa… Adică deja de vreo două zile sunetele se aud înfundat, iar străzile, cu oamenii, maşinile şi casele lor s-au scufundat parcă într-un nor. O pâclă albă, uşor transparentă s-a agăţat de crengile goale ale copacilor din Parcul Sub Arini, afară miroase puternic a frig, ochii din acoperişuri sunt, acum, orbi şi e chiar uşor să-ţi pierzi urma. Dacă îţi propui asta.

Îmi place ceaţa. Sunt conştientă că e periculoasă pentru maşini şi vizibilitate, însă, dincolo de acest aspect, mi se pare fermecător felul ei de-a fi. Alb şi mat şi prea puţin transparent, cu fiori de frig şi vrăbii zgribulite. Îmi place cum învăluie totul într-o îmbrăţişare şi cum toate lucrurile mişcătoare sau statice se transformă în simple linii, umbre, schiţe, siluete…

Pe lângă ceaţa asta care ne face să ne simţim de parcă am trăi într-un nor, la fel de mult îmi mai place vântul. E interesant, dar pe cât de misterioasă mi se pare ceaţa, pe atât de sprinţar şi şturlubatic este vântul. Dacă ar fi să-i ofer un chip, vântul ar fi nebun. Un tânăr obraznic la vreo 20 de ani căruia nu-i pasă de nimic în afară de dorinţa de a cauza neplăceri, de a desprinde hainele de pe sfoară, de a răpi praful de la locul lui, de pe stradă, de a strica frizurile doamnelor şi a sparge sticlele ferestrelor trântindu-le de pereţi.

Dacă ar fi să-i imaginez un chip ceţii…Ea ar purta port ţigaret şi s-ar ascunde în spatele fumului.

Sau ar savura, poate, cu buzele ei pline o porţie de gnocchi umplute cu pesto (sau simple) dimpreună cu vreo două mâini de ciuperci, brânză şi parmezan.