Începând de astăzi am început să văd, în sfârșit, luminița de la capătul tunelului. Adică încă tușesc. Ohohooooo și cât mai tușesc…dar, în sfârșit, mă simt muuuult mai bine decât ieri pe vremea asta.

Dar nu cu starea mea de sănătate vreau să vă plictisesc :D, ci cu…omletă. După ce inspirația și-a făcut de cap și de lucru într-ale scrisului pe la mine prin ogradă, iată că, după aproximativ două săptămâni și o răceală, m-a lovit iar mania gătitului. Ce, nu credeați că mai e posibil? Totul este posibil odată ce ai descoperit pasiunea pentru arome și chiar dacă uneori va trece pe ”sleep mode”, niciodată nu-i va părăsi pe pasionați.

Cam așa e și în cazul meu și al blogului ăstuia.

După cum am spus deja de un miliard de ori, mă aflu într-o explorare continuă, însă, amuzant (sau nu), de când am ”deschis” pagina asta, am aflat că cică mie îmi plac numai ciudățeniile și că gătesc numai chestii bizare.

hahahahahahahaha. BIZARE? Oh, ce fac eu pe-aici nu-i ciudat deloc. Poate, pe alocuri, puțin altfel. Dar asta e și ideea blogului. Și a mea. De a ”bucătări” în alt mod decât doar cu sare și piper, de a mânca și altceva în afară de brânză de burduf, pește prăjit în mălai, ciorbă de perișoare și altele asemenea.

Pentru a-i mai îmblânzi puțin pe simpaticii mei critici 🙂 (pentru că sunt prietenii mei), dar nu din cauza lor, astăzi am pregătit un mic dejun clasic format din omletă cu șuncă (de cea mai bună calitate), brânză pecorino și salată de roșii (de la noi din grădină). Chestia e că nu m-am putut abține și am aruncat și niște oregano în oul bătut. Așa, ca să fac clasicul puțin mai interesant.