Mi se pare de-a dreptul fascinant cum din câteva ingrediente şi legume banale poţi face o mâncare incredibilă. Poate că doar mie mi se pare ciudat lucrul acesta, poate că şi altora, însă nu mă pot abţine să nu fiu uimită când un fel de mâncare îmi depăşeşte aşteptările. Şi asta nu din pricină că aş fi eu vreo pricepută în ale bucătăriei – pentru că sunt alţii cu mult mai buni decât mine- dar există ingrediente atât de banale în simplitatea lor, încât au puterea de a te „da pe spate” cu fineţea gustului lor.

Aşa e. Lumea noastră, locurile, ingredientele, dar mai ales oamenii au puterea aceasta. De a se transforma. Şi îmi place mult când ceva sau cineva poate să mă surprindă. În sens bun, bineînţeles.

Despre usturoi credeam că ştiu totul. Un conglomerat de bulbi pişcători care de sunt transformaţi în mujdei copleşesc cu iuţeala şi puterea lor toate celelalte gusturi ale mâncării, care au o forţă într-atât de mare  a gustului încât îi pot pune pe fugă şi pe temuţii vampiri. Usturoiul m-a mai suprins plăcut în omlete, cărora le dă acel ceva pe care nu-l poţi distinge, atinge, descrie, dar care îţi place la nebunie şi mi-a plăcut mult îndulcit de căldura cuptorului, când l-am pus aşa cum l-a lăsat mama natură, cu coji, necurăţat, în vreo friptură.

Azi, însă, am aflat că nu ştiu nimic despre usturoi, pentru că în ciuda aparenţei sale banale, alături de puţin lapte, vin, îmbogăţit cu unt smântână lichidă şi câteva frunzuliţe de salvie a dat naştere unei supe cremă senzaţionale. Incredibil de fină. Greu de povestit şi la fel de greu de uitat.

…pe care am mâncat-o cu nişte crutoane improvizate dintr-o lipie, aşa cum am văzut în ultimul număr din revista Good Food.

Loved it!