Demult, în cu totul altă viaţă, am făcut balet. 10 ani – o parte din copilărie şi întreaga adolescenţă – i-am petrecut în compania dansului de care m-am îndrăgostit iremediabil. Pentru întreaga mea existenţă. Când am intrat pentru prima dată (în clasa a 2-a) în sala de balet nu ştiam cât de tare mă va marca ceea ce urma să mi se întâmple. Pe atunci, pe când aveam cam 8 ani, baletul a fost pentru mine un fel de lilu-lilu- corcodilu’, o joacă de copil – cu alte cuvinte. Mai târziu, când am avut 10 ani, lucrurile s-au schimbat, pentru că susţinută de părinţii mei care m-au lăsat să iau singură deciziile care mă priveau în mod direct, m-am mutat cu şcoală, colegi de clasă, cu totul la Liceul de Artă. Doar pentru a face balet.

Prin a 10-a am vrut să plec la Bucureşti. Într-atât de mult m-am îndrăgostit de arta asta care are darul de a-ţi scoate sufletul şi de a-ţi răni picioarele într-un hal fără de hal. Dar care te învaţă (aşa cum nicio altă artă n-o poate face) să zbori. Să pluteşti cu totul acolo, pe scenă.

Pentru că ai mei nu m-au lăsat să plec la Bucureşti pentru a-mi urma pasiunea şi pentru că eram conştientă că doar dacă mergeam acolo, la liceul de coregrafie, aş fi putut fi cea mai bună cum mi-am dorit să fiu, am luat decizia de a renunţa la dans odată ce am terminat liceul (la secţia de coregrafie). L-am iubit şi îl iubesc din toată inima şi doar prin dans pot arăta lumii ce se întâmplă cu adevărat în sufletul meu. Dar nu am putut accepta ideea de a fi doar o lebădă oarecare în ansamblul din Lacul Lebedelor (de exemplu).

Ruptura a fost grea şi dureroasă şi au fost multe nopţile în care am adormit plângând, cu poantele în braţe. Dar timpul a trecut şi am reuşit să găsesc alinare în scris (care mi-a plăcut dintotdeauna). Şi am scris….şi tot scris de-a lungul anilor. Nimic important. Zic eu. Doar pentru a fi şocată cu adevărat de pasiunea arzătoare pe care, mai târziu, mi-a trezit-o gătitul.

Îmi place la nebunie să fac mâncare. Să adulmec condimentele, legumele, fructele, pâinea…brânzeturile. Să-mi imaginez ce gust ar putea avea, să mă las surprinsă de noi şi noi combinaţii. Şi mai mult decât orice îmi place să gătesc pentru oameni dragi. Fără ei, bucătăria mea ar fi goală. Lipsită de suflet şi de orice bucurie.

Aşa că ori de câte ori mi se oferă ocazia, pun lemnele pe foc (metaforic vorbind), adun oamenii la masă şi îi hrănesc. Cu multă, multă energie şi entuziasm.

Una dintre mâncărurile pe care le pregătesc cu drag, sunt tăiţeii chinezeşti cu pui sau doar cu legume. Pe care i-am pregătit, de altfel, şi marţi seara 🙂

PS. V-am povestit de dans, pentru că dacă mă veţi mai vedea făcând piruete sau Dumnezeu mai ştie ce, pe youtube, să ştiţi de unde mi se trage. 🙂