În ultima vreme m-a lovit inspiraţia. M-a atins tare dar, deloc curios, nu se manifestă în cercul pasiunii mele pentru gătit, ci în altă (emi)sferă. A scrisului.

Cu alte cuvinte, de câteva zile n-am mai gătit mare lucru, activităţile mele culinare materializându-se mai mult în pâinea prăjită cu brânză (când mi-a fost foame) şi în pizza gătită cu…telefonul.

În schimb am scris. Mult şi cu folos. Am construit, distrus şi reconstruit destine. Universuri. Oameni. Poveşti.  Şi a fost interesant să observ, cumva de la distanţă, prin ochii raţiunii, cum centrul de greutate al inspiraţiei pică în altă parte.

După un tai-fun de gătit în care am fost prinsă o bună bucată de vreme, pasiunea mea pentru mâncare nu m-a mai bântuit aproape deloc şi a fost curios să nu ma trezesc dimineaţa cu gândul care, până acum se trezea odată cu mine: „Oare ce aş putea crea interesant, astăzi?” Nimic. Absolut nimic. Dar asta e una dintre caracteristicile pasiunii. E aproape un organism viu. Unul care are zile bune şi zile rele, inspiraţie, energie sau lipsă de chef.

Chef am avut. Dar nu de mâncare, ci să mă transform într-o oarecare măsură într-un demiurg. Un mic Dumnezeu care face şi desface destine, trimiţându-i pe oameni acolo unde pofteşte şi lăsându-i să-şi facă de cap.

Nu ştiu cât mă va mai ţine starea asta, dar ştiu că trebuie să profit de ea, aşteptând, cu răbdare şi nerbădare, totodată, următoarea rotire a mecanismului inspiraţiei.

Sunt curioasă în ce locaş va cădea roata dinţată. Cu ce poftă mă voi pomeni într-o bună dimineaţă, după-amiază sau seară, dar până atunci, vă propun totuşi ceva.

Pentru zilele fără chef de gătit, dar cu poftă de mâncat ceva bun, sănătos, neprăjit şi simplu. Care e aproape aşa cum l-a lăsat mama lui, Natura.

Ou poşat