Dacă vrei să mă lași fără putere, ia-mi tocurile. E interesant, dar cred că, din punctul ăsta de vedere mă aseamăn cumva cu Samson care își ținea puterea în păr. Forța n-am împletit-o însă, în cosițele mele blonde, ci am concentrat-o taman la picioare, în pantofii cu tocuri de 10 centimetri.

”Vai, dar nu te dor picioarele?”; ”Poți umbla pe tocurile alea?” sunt întrebările pe care le aud mereu. Și atât de des, încât dacă mi-ar fi dat cineva câte un leu pentru fiecare în parte, acum aș fi fost milionară. În lei noi.

”Nu, nu mă dor picioarele!”, răspund politicoasă la fiecare întrebare, deși, sinceră să fiu mi se pare de-a dreptul exasperantă ”grija” străinilor pentru picioarele mele. De fapt, dacă ar fi să stau strâmb și să judec drept, și dacă m-ar durea picioarele până în pragul leșinului, tot n-aș renunța la tocurile mele. Cam extrem, nu-i așa? Poate…Însă ele, tocurile, mă definesc. Fac parte din mine și dacă aș fi cu vreo 5 minute mai zurlie  aș fi în stare să și dorm cu ele.

Fără tocuri sunt alt om. Mai șters. Mai lipsit de culoare. Alexandra care scrie aici , cea pe care o știu eu, ar înceta să mai existe, deși recunosc că sunt momente și ocazii în care nu port nici sandale, nici pantofi cu toc.

În rest…în ciuda uimirii celor preocupați de soarta picioarelor și a spatelui meu care-mi prevăd suferințe îngrozitoare, îmi voi continua periplurile prin oraș, cocoțată pe tocurile mele cui, de 10 centimetri. Așa cum știu eu maai bine

În rest….pentru că azi m-am trezit cu noaptea-n cap și m-am gândit să-i pun la treabă pe cei câțiva ardei care dădeau semne că ar vrea să plece în raiul legumelor, am pregătit un mic dejun care a îmbinat câteva dintre mâncărurile mele preferate: brânză cheddar, ardei copt și salată.