Iar ouă? O să spună, probabil, careva care va (:D) trece pe aici. Da, iar ouă. Da ce-aveți fraților cu ouăle? N-are voie omul să aibă o mică obsesie? A avut-o și Dali, au avut-o și alții. Eu, însă, nu m-am apucat de pictură, din considerație pentru ochii privitorilor, ci de…gătit, din aceeași considerație. Pentru papilele gustative, însă.

Azi am pregătit o omletă. De fapt două – pentru mine și pentru Laurențiu – care n-au avut nimic special la bază, dar care au primit, printr-un detaliu, o cu totul altă dimensiune.

Inedită a fost omleta noastră din această dimineață. Nu neapărat din pricina farfuriilor negre care mie, una, îmi plac la nebunie, ci a…tarhonului. O iarbă neinteresantă pentru unele zone ale României, fără nicio legătuă cu poveștile magice ale busuiocului (de exemplu), iubită de francezi și folosită în sudul Transilvaniei – după ce a fost înmuiată bine în oțet – la acrit ciorbele și la tăiatul greții ouălor umplute (Aaaah, nu știați treaba asta? O să vă povestesc mai multe când o să pregătesc astfel de ouă).

”Nu ți se pare că e ceva ciudat la omleta asta?” l-am întrebat pe Lau la masă. ”Ba da”, mi-a răspuns de  parcă doar atunci ar fi realizat că în farfuria lui neagră ca noaptea, în dimineața însorită, plutea ceva parfumat. Ca o părere. Un gust aproape necunoscut. Greu de deslușit. Interesant. Dar mai ales, greu de categorisit.

Omleta din povestea noastră este o combinație: dintre Spania, Franța, pământurile Cretei și dealurile verzi, misterioase ale Transilvaniei, în farfuriile noaastre făcându-și loc și o parte din grădină. Pentru că tarhonul cel proaspăt și roșiile cherry sunt de-ale noastre. Unul cules dintre flori, iar altele – roșiile – dintre buruieni și zarzavaturi.