”Cred că dacă aș fi fost casnică, o mare parte a existenței mele s-ar fi învârtit în jurul mâncării….Aș fi gătit rețetele cele mai sofisticate….” mi-a șoptit un gând de dimineață, în timp ce preparam micul nostru dejun. Înaripatul n-a zăbovit, însă, în preajma urechilor mele decât câteva secunde, locul lui fiind luat de un altul:

”Ce mult mi-ar plăcea să merg în Iordania….Pentru a vedea Marea Moartă, Marea Roșie, orașul Petra, beduinii. Întotdeauna m-a atras deșertul. Îmi doresc mult să-l văd și cred că nicio altă parte a lumii alcătuită din nisip nu ar putea fi mai frumoasă decât Wadi Rum – deșertul lunii”

Dar acestea sunt doar două dintre gândurile care m-au bântuit în timpul gătitului, în afară de ”Oare mai trebuie să pun niște sare?”, ”Lasă că pun piperul direct pe ou cânt e gata”, ”Roșiile astea nu sunt extraordinare”, ”De data asta las chorizo la o parte” și muuuulte altele. În legătură (sau fără legătură) cu mâncarea.

Ah, și m-am mai gândit la ceva. La sarea neagră (Kala Namak – pe numele original) din Creta, care într-adevăr are gust de ouă (din cauza sulfului pe care îl are în compoziție) și care mi-a schimbat gustul salatei de ieri, cu 180 de grade.

Micul nostru dejun nu a avut carne în compoziție, însă a fost de inspirație mediteraneană, cu o mini abundență de legume, puțintică telemea și cu multă, multă dragoste.  

Pentru că în timp ce l-am preparat, cu drag, am călătorit, ascunsă între aripile gândurilor prin unele dintre cele mai interesante locuri ale Terrei